Anything is possible!

November 22, 2010

Love notes.. and love votes!

Filed under: Sympathique — teo @ 8:57 pm


O scrisoare din facultate, extrasa din jurnalul de ‘bord’. Al meu.

Noaptea nu vazusem atatea stele. Cand am vazut prima oara atatea, am avut impresia ca le pot atinge si erau atat de stralucitoare… Semanau cu niste gauri mici in podeaua Raiului. Am ales una dintre ele, eram cu tine cand am facut asta si am transformat-o in steaua noastra. Straluceste in fiecare seara acolo, e in acelasi loc noapte de noapte, lucru ce-mi spune ca indiferent unde esti in lume, noi suntem amandoi sufleteste, ma implineste acest gand, ma face sa vibrez. Faptul ca nu esti aici langa mine, uneori, ma transforma intr-un om rau, intr-un om care pierde controlul des … imi ies din starile acelea urate numai cand imi apare in minte figura ta zambitoare, ascunzandu-te prin cearsafuri ca un copil care se rasfata. Imi place cand te rasfeti, inseamna ca esti relaxat, linistit si simt ca si pentru tine cel mai important lucru este momentul acela, cel pe care il traiesti atunci. Ma faci sa ma simt atat de importanta in lumea asta mizera atunci cand ma tii de mana, atunci cand ma mangai pe spate, atunci cand ma mangai pe obraji cu genele tale negre si arcuite, atunci cand ma iei in brate si astepti sa-mi simti inima cum pulseaza si apoi imi spui ca totul o sa fie bine… Iarta-ma cand gresesc, nu o fac pentru ca sunt alta, nu o fac pentru ca ma indepartez de tine, o fac pentru ca mi-e dor de tine… mi se face dor de tine si la o secunda dupa ce pleci… Sa nu-mi spui ca nu e normal, sa nu imi spui ca exagerez, nu ma pot satura de tine nici intr-o mie de ani. Te intrebam cate vieti are un om (ca sa-ti spun pe urma ca-n toate te-as iubi tot pe tine), stiu cate vieti are, dar voiam sa iti arat intr-un fel cat mai profund cat de important esti pentru mine. Stii, uneori vorbele par de prisos, numai ca astea nu sunt cuvinte care sa le pui in minciuni (asa-i?), nu sunt cuvinte cu care sa te joci de-a v-ati ascunselea, doar de dragul de a juca ceva.. pur si simplu am senzatia ca pe langa imbratisarile pe care ni le dam e nevoie de “joaca preferata” – vorbele. Iarta-ma cand sunt slaba, dar atunci puterea mea slabeste ca ma doare prea tare, stii ca sunt om si eu si stiu ca slabiciunea ne dizolva incet, incet in Univers, dar sunt emotii pe care daca nu le traiesc (indiferent cum sunt ele) nu ma lasa sa fiu eu.. Lasa-ma sa le traiesc, nu ti le spun ca sa mustrez sau sa te superi, ti le spun ca sa le stii, ti le spun sa vezi ca sunt fatisa. Vreau sa ma stii asa cum sunt toata, pozitiva sau negativa. As vrea sa nu mai vorbim despre egoism, egoismul nu exista aici si nici nu are ce sa caute vreodata intre noi. Stii, esti in fiecare secunda a existentei mele…

***

Stiu ca dragostea e neconditionata, dar mai stiu ca poate fi irezistibila, surprinzatoare, de necontrolat, insuportabila si foarte greu de confundat.
Sunt convinsa ca daca ne-am naste de mai multe ori in lumea asta tot pe tine te-as cauta… si mai sunt convinsa ca daca mi te-ar sterge cineva din memorie, tot te-as gasi si te-as iubi din nou, la fel de mult sau chiar mai mult.

August 14, 2010

Nefiresc intr-un firesc..

Filed under: Sympathique — teo @ 5:28 pm

Acum, cand stau si scriu, incep sa simt, sa consider ca geamul unui vagon de metrou imi poate da raspunsurile, gasirea fericirii.. cine stie?! Tocmai acolo, unde totul se petrece sub semnul naruirii celei mai implacabile, in rastimpul acela sub pamant pe care un traiect intre statii il schiteaza si-l limiteaza astfel, acolo jos, fara drept de apel. Spun naruire pentru a intelege mai bine aceasta speranta a unei convergente care mi-a fost data poate din oglindirea dintr-un geam de vagon. A depasi naruirea pe care lumea nu pare s-o ia in seama, chiar daca n-ai de unde sa stii ce gandeste lumea asta istovita care urca si coboara din vagoanele metroului, ce anume cauta in afara de transport lumea asta care urca mai curand sau mai tarziu pentru a cobori mai tarziu sau mai curand, care nu coincide decat intr-o zona a vagonului unde totul e hotarat dinainte, fara ca nimeni sa poata sti daca vom iesi impreuna, daca eu voi cobori prima sau barbatul acela slab ca un sul de hartie, daca mama si copilul care sughite raman pana la capat, daca tanarul cu casti si copiii aceia galagiosi vor cobori acum, e clar ca vor cobori pentru ca isi strang bagajele. Pe cand o fata intr-un colt se instaleaza pentru multa vreme pe scaunul, in sfarsit, liber. Dar pana si fata asta e imprevizibila. Coboara.. Imi privesc figura in geamul vagonului, iar gandul spre calea supravieturii ma impresoara.. cu o caldura de nestavilit.. e vara de vina sau sunt eu? A-ti tine trupul intreg, nefaramat, a-ti pastra chipul, iata primii pasi pe calea supravietuirii, imi spun. Durerea prinsa in cusca de otel a fapturii exterioare este o durere captiva. Iti sfarteca cu exaltare muschii si oasele in efortul ei de a se elibera si neputand sa evadeze, te sfredeleste lent. Rani launtrice pe care le duci cu tine in mormant si pe care nicio autopsie nu le poate da la iveala. Treptat, durerea osteneste si adoarme, dar niciodata nu moare. Cu timpul, se deprinde cu inchisoarea, iar intre temnicer si intemnitat se infiripa un respect reciproc. Acum stiu acest lucru, dar numai acum l-am invatat.. si cobor si zambesc.

July 27, 2010

Acolo, atunci… aici, acum.

Filed under: De-ale mele.. — teo @ 5:09 pm

Căluţul de lemn nu se mai leagănă
piticii de grădină au căzut cu faţa în jos.

Te-am cunoscut în luna fructelor roşii,
când mâinile erau un evantai prăbuşit.

Faţa mea tristă a trecut pe lângă tine, prin faţa ta,
a inventat o parte din cer, apoi nişte dealuri,
o herghelie şi o barieră de ceaţă care
să te împiedice să mai pleci

faţa mea şi-a amintit totul despre dorinţă
despre parfumul ei violent
bâjbâind prin întunericul rădăcinilor.

Păunul dormea cînd ai trecut prin apă
în zori, ca printr-un sânge leneş.

Fantomele s-au risipit, cu zornăit de lanţ
căzut pe pietre ude.

Pe malul celălalt, ploaia se adăpostea sub păsări.

Te-am primit în casa cu acoperiş strâmb
şi te-am învelit cu o cheie.

Mi-ar placea să mi se pară tot atât de simplu.. nu simplist. De-aş putea să mă deconectez de mine şi să mă conectez la realitatea-mi adevarată.. ştiu că aş putea, însă am intrat într-un vârtej atât de iscoditor şi de viclean.. că m-am prins în propriul laţ şi, singură, m-am strâns până am ajuns în această stare (de acum).. monumental de idioată şi constrângătoare.. şi meschină.

« Newer PostsOlder Posts »

Powered by WordPress